Trecere

Cursul de fotografie m-a invatat multe lucruri faine, iar unul foarte important pentru mine: m-a invatat sa vad! Sa vad altfel oamenii, lucrurile, cladirile, cerul... Sa vad altfel starile, emotiile... Totul.

Treceam pe strada fara sa observ oamenii. Stateam in fata lor, ma apropiam, treceam printre ei, eram deja departe... ca un actor pasiv, poate prea pasiv uneori, la ce se intampla in jurul meu... cu ceilalti... Imi place sa cred ca nu am devenit indiscreta, ci doar un pic mai curioasa (si pana acum credeam ca sunt definitia curiozitatii!)...
Ascunsi cateodata sub scuza oboselii sau a vitezei cu care ni se deruleaza viata (hey, suntem aici! prezenti!), nu vedem ce este in jurul nostru.

De cateva luni vad altfel oamenii. Le privesc chipurile si vad atatea stari, vad declaratii, promisiuni, angajamente, dezamagiri. Le privesc chipurile si vad tristeti care sfasaie inima oricarui trecator atent, vad iubiri care te fac sa zambesti involuntar... fie ca astepti la semafor sau pur si simplu te plimbi...

Am fost si eu zilele acestea in intersectia de mai sus, am traversat-o de nu stiu cate ori... Am fost unul dintre acei pietoni (nu cautati in imagini, in acel moment eram un pic in spate...)... Dar cred ca un pieton mult mai atent (si nu ma refer la culoarea semaforului)...

In schimb, am mult mai multe intrebari acum. Unele pe care nu le adresez niciodata (mi-e teama sa ma intreb pana si pe mine insami), unele ramase fara raspuns, altele ale caror raspunsuri nasc si mai multe intrebari...
Umbra ne-o purtam mereu cu noi (da, trebuie sa fie si soarele de veghe), dar de ce unii avem umbra in spate si altii in fata noastra? De ce unii dintre noi caram umbra (nu neaparat ca pe o povara), iar altii ne lasam condusi de ea?...